De câte ori ai stat față în față cu tine și ai purtat un dialog?
Există conversații pe care le avem cu ceilalți și există conversații pe care le purtăm, în liniște, doar cu noi.
Cele din urmă sunt poate cele mai importante.
Imaginează-ți că ai sta într-un gând liniștit, prins în aripile unui fluture, și ai privi spre o grădină cu speranță. Ai sorbi încet dintr-o ceașcă cu vise înflorite și ai povesti imaginii tale din oglindă despre ceva ce ai vrea să ți se întâmple.
Iar imaginea din oglindă ți-ar răspunde:
„Uneori avem voie să evadăm în cioburile melancoliei și să deschidem ochii, ca să o putem vedea cum plutește ca un fulg selen, înfășurată în compotul personal al unor coji din tulpina interiorului nostru.”
Poate că dialogul cu noi înșine nu este întotdeauna limpede.
Uneori este poetic.
Alteori este dureros.
Uneori ne pune întrebări la care nu știm să răspundem.
Dar este un dialog care merită purtat.
Ce se întâmplă cu sufletul după luptele trecutului?
Sunt sigură că ai pune pe măsuță ceașca cu vise înflorite și ai întreba:
„Oare sufletele sufocate își mai păstrează tulpina intactă după luptele lăuntrice ale unor drame din trecut?”
Poate că nu.
Poate că unele tulpini se îndoaie.
Unele se rup.
Unele rămân cu urme pe care timpul nu le poate șterge complet.
Dar faptul că ai fost rănit nu înseamnă că nu mai poți crește.
Traumele emoționale, dezamăgirile și pierderile pot modifica felul în care privim lumea, oamenii și propria persoană. Uneori devenim mai precauți. Alteori ne retragem. Putem începe să ne îndoim de propriile alegeri sau să ne fie greu să mai avem încredere.
Și totuși, în interiorul nostru rămâne ceva care poate fi reconstruit.
Imaginea din oglindă ar putea spune:
„Viața ne oferă și bune, și rele. Avem dreptul de a spera și de a iubi și de a ne clădi viitorul cu tapet luminat, colorat.”
Poate că pereții trecutului nu trebuie demolați.
Poate că putem transforma pereții umbroși în ferestre.
Și ușile în treceri către alte încăperi.
Muzeul sufletului
Fiecare dintre noi poartă un muzeu interior.
Pe pereții lui sunt expuse tablouri pe care nu le poate vedea nimeni în întregime.
Unul poartă numele „Prima iubire”.
Altul, „Dezamăgirea”.
Altul, „Ce am pierdut”.
Altul poate fi „Ce încă sper”.
Sunt tablouri în care păcatul, regretul, fericirea, himerele, dragostea și dezamăgirea se împletesc.
Unele încă dor.
Altele ne fac să zâmbim.
Unele amintiri ne-ar face să schimbăm totul dacă am putea întoarce timpul.
Dar nu putem.
Și poate că vindecarea nu înseamnă să ștergem tablourile.
Înseamnă să învățăm să le privim fără să mai fim prizonierii lor.
Să le recunoaștem existența.
Să le înțelegem.
Să le așezăm într-un loc în care să poată exista fără să ne conducă întreaga viață.
Uneori avem nevoie să scoatem acest muzeu la soare.
Să deschidem ferestrele.
Să lăsăm aerul să circule.
Să ne plimbăm din nou prin propriul nostru interior fără teamă.
Pentru că muzeul acesta ne aparține.
Este al nostru.
„Mi-am pierdut încrederea în mine, în oameni.”
Poate că una dintre cele mai grele consecințe ale dezamăgirilor este pierderea încrederii.
În ceilalți.
Dar, uneori, mai ales în noi.
Spunem:
„Mi-am pierdut încrederea în mine, în oameni. Mă simt ca într-un pelerinaj plin de încercări!”
Și poate că această propoziție ascunde mai mult decât o simplă dezamăgire.
Poate ascunde întrebări:
Cum am putut să nu văd?
De ce am avut încredere?
De ce am rămas?
De ce am ales acea persoană?
Mai pot avea încredere din nou?
În spatele pierderii încrederii în ceilalți se află uneori și o ruptură în relația cu propria persoană.
Începem să ne contestăm intuiția.
Alegerile.
Judecata.
Capacitatea de a recunoaște oamenii.
Dar faptul că ai avut încredere într-o persoană care te-a dezamăgit nu înseamnă că ai fost lipsit de inteligență.
Înseamnă că ai oferit ceva profund uman: posibilitatea unei relații.
Cum se construiește încrederea?
Încrederea nu apare întotdeauna dintr-o dată.
Se construiește.
Din fapte.
Din consecvență.
Din transparență.
Din dialoguri reale.
Din gesturi care confirmă cuvintele.
Din capacitatea de a rămâne prezent atunci când lucrurile nu sunt perfecte.
Încrederea se naște din întâlnirea dintre ceea ce spune omul și ceea ce face.
La început suntem nesiguri.
Observăm.
Ascultăm.
Descoperim.
Vedem defectele și calitățile.
Aflăm ce valori avem în comun, ce ne apropie și unde diferim.
Iar în timp, dacă există consecvență și siguranță relațională, poate apărea încrederea.
Poate că încrederea este o minge creată din frânturi sufletești.
O construim puțin câte puțin și o oferim celuilalt.
Iar celălalt ne-o poate întoarce.
Sau o poate scăpa.
Să avem încredere fără să ne pierdem discernământul
Avem nevoie de încredere.
Chiar dacă ea este, uneori, știrbită și călcată în picioare.
Omul în care îți poți lăsa sufletul așternut în cuvinte se simte, de multe ori, în timp, prin felul în care vorbește cu tine, prin gesturi, prin atitudine și prin consecvența comportamentului.
Dar încrederea nu trebuie confundată cu naivitatea.
A avea încredere nu înseamnă să renunți la limite.
Nu înseamnă să ignori semnalele de alarmă.
Nu înseamnă să oferi acces nelimitat oricui.
Înseamnă să poți rămâne deschis către oameni, păstrând în același timp capacitatea de a observa cine merită să rămână aproape.
Și chiar dacă uneori ne înșelăm, nu este nevoie să transformăm experiența într-o condamnare pe viață.
Putem învăța.
Putem ajusta.
Putem merge mai departe.
De ce să rămâi îmbrăcat în energia unei dezamăgiri?
Viața este prea frumoasă pentru a rămâne suspendată într-o singură experiență.
O persoană te poate dezamăgi.
O relație se poate termina.
O prietenie se poate rupe.
Cineva căruia i-ai oferit încrederea poate demonstra că nu a știut să o păstreze.
Dar povestea aceea nu trebuie să devină definiția tuturor oamenilor pe care îi vei întâlni.
Dacă o persoană te-a rănit, nu înseamnă că toți ceilalți vor face la fel.
Dacă o relație a eșuat, nu înseamnă că toate relațiile sunt condamnate.
Dacă ai făcut o alegere greșită, nu înseamnă că toate alegerile tale vor fi greșite.
Nu lăsa o experiență să devină o lentilă prin care privești întreaga lume.
Să gustăm din viață
Încrederea seamănă puțin cu experiența de a descoperi ceea ce ne place.
Gustând din mai multe bucate, descoperim care ne sunt pe plac.
Savurând mai multe soiuri de vin, aflăm ce gust ne reprezintă.
Îmbrăcând mai multe rochii, descoperim care ne vine cel mai bine.
Așa este și cu oamenii.
Întâlnim.
Descoperim.
Observăm.
Ne apropiem.
Ne retragem.
Învățăm.
Nu toate persoanele vor avea un loc în viața noastră.
Și este în regulă.
Unele vor trece prin povestea noastră pentru o perioadă.
Altele vor rămâne.
Important este să nu ne pierdem pe noi în încercarea de a-i păstra pe ceilalți.
Să avem încredere în noi
Poate că înainte de întrebarea: „Pot avea încredere în oameni?”, există o întrebare mai profundă: „Pot avea încredere în mine?”
În capacitatea mea de a observa.
De a spune nu.
De a pleca.
De a rămâne.
De a cere.
De a pune limite.
De a recunoaște când ceva îmi face bine și când ceva mă rănește.
Pentru că atunci când încrederea în sine începe să crească, relația cu ceilalți se poate schimba.
Nu mai avem nevoie să fim aleși cu orice preț.
Nu mai acceptăm orice pentru a nu fi singuri.
Nu mai confundăm intensitatea cu intimitatea.
Nu mai numim iubire ceea ce ne face să ne pierdem identitatea.
Când te vei transforma în încredere, vei culege încredere și vei sădi încredere.
Poezia sufletului nu are întotdeauna rimă
Poezia sufletului nostru nu are nevoie de rimă.
Nici de ritm perfect.
Este o căutare lăuntrică continuă.
Uneori scriem cu bucurie.
Alteori cu lacrimi.
Uneori folosim cerneală.
Alteori folosim tăceri.
Dar fiecare zi adaugă un vers.
Fiecare om întâlnit lasă o literă.
Fiecare pierdere schimbă o pagină.
Fiecare vindecare ne permite să citim altfel ceea ce am scris înainte.
Poate că interiorul nostru este singurul loc în care putem găsi răspunsuri la unele dintre întrebările pe care lumea exterioară nu le poate rezolva pentru noi.
De aceea, din când în când, merită să ne așezăm față în față cu noi.
Să punem ceașca de vise pe masă.
Să privim oglinda.
Și să întrebăm: „Ce îmi spune sufletul meu astăzi?”
Poate nu vom primi imediat răspunsul.
Dar uneori, simplul fapt că am început dialogul este deja un început.
Viața curge precum o cafea matinală
Viața curge.
Cu zile bune și zile grele.
Cu oameni care vin și oameni care pleacă.
Cu iubiri care înfloresc și iubiri care ne învață să ne întoarcem către noi.
Cu încredere pierdută și încredere reconstruită.
Nu putem controla tot ceea ce ni se întâmplă.
Dar putem învăța să ne alegem răspunsurile.
Să ne privim cu mai multă blândețe.
Să ne ascultăm.
Să ne înțelegem.
Și să ne construim, puțin câte puțin, un interior în care să putem locui.
Pentru că, înainte de a avea nevoie ca cineva să ne înțeleagă, avem nevoie să începem noi să ne ascultăm.
Iar înainte de a avea încredere deplină în cineva, avem nevoie să știm că, indiferent ce se întâmplă, nu ne vom abandona pe noi înșine.
Viața curge precum o cafea matinală.
Iar noi continuăm să sorbim.
Din vise.
Din amintiri.
Din oameni.
Din lecții.
Din speranță.
Și, mai ales, din propria noastră poveste.
Link-uri utile
Ce este terapia cognitiv-comportamentală (CBT)?
Ce este mindfulness și cum te poate ajuta în gestionarea stresului
Distorsiunile cognitive: cum ne influențează gândurile, emoțiile și comportamentele
Ce este tulburarea de anxietate?
Traumă și pierdere: cum ne afectează experiențele dificile și cum putem începe să ne vindecăm
Călătoria către sine: drumul pe care nu îl poți parcurge în locul tău