Există momente în care gândurile noastre seamănă cu niște aparate de fotografiat. Nu surprind lumea așa cum este, ci aleg un singur cadru și îl fixează în memorie cu forța unui pumnal înfipt în lemn. Imaginea rămâne acolo, tridimensională, vie, repetându-se iar și iar, până când începem să confundăm fotografia cu realitatea.
Uneori, nici măcar nu știm când a fost făcută acea fotografie.
Poate într-o copilărie în care am învățat că iubirea trebuie câștigată. Poate într-un moment de pierdere, de respingere sau de teamă. Poate prin cuvintele nerostite ale părinților noștri, prin privirile lor, prin propriile lor răni. Bagajul emoțional nu începe odată cu noi. El se transmite, uneori în tăcere, din generație în generație, iar fiecare urmaș îl poartă mai departe kilometri obositori, fără să știe întotdeauna că îl cară.
Și totuși, vine o zi în care, între cei patru pereți ai propriei noastre intimități, ceva se schimbă.
Poate este o întrebare.
Poate este o carte.
Poate este o ședință de psihoterapie.
Poate este un moment de liniște.
