O lectură psihologică a romanului „Prințesa Bari” de Hwang Sok-yong
Există oameni care își schimbă viața şi există oameni pe care viața îi obligă să se schimbe.
Între cele două situații există o diferență importantă, prima presupune, de multe ori, alegere, a doua presupune supraviețuire.
Bari, personajul central al romanului „Prințesa Bari” de Hwang Sok-yong, aparține celei de-a doua categorii.
Ea nu pornește într-o călătorie pentru că își dorește o viață nouă. Este împinsă, pas cu pas, de circumstanțe pe care nu le poate controla: foametea, pierderea, violența, destrămarea familiei, fuga și migrația. Drumul ei din Coreea de Nord spre Sud și apoi spre Occident poate fi citit ca o călătorie geografică, politică și socială.
Dar, dincolo de acestea, este și o călătorie psihologică: de la un tipar de supraviețuire la posibilitatea unei alte forme de a fi.
Bari, fata care nu trebuia să existe
Bari se naște într-o familie care își dorește un băiat. Este a șaptea fiică.
În logica patriarhală a lumii în care se naște, venirea ei pe lume nu este întâmpinată cu bucurie. Este abandonată, iar destinul ei este legat încă de la început de vechiul mit coreean al Prințesei Bari, fiica respinsă care va ajunge să-și salveze părinții.
În mit, Bari este abandonată tocmai pentru că este fată. Ironia este că aceeași fiică respinsă devine ulterior cea care poate aduce salvarea. Această contradicție stă în centrul simbolic al romanului.
Ceea ce este considerat vulnerabil devine, în timp, sursă de putere.
Ceea ce este respins devine necesar. Cea care nu era dorită ajunge să fie cea care poate vindeca.
Ce se întâmplă cu un om atunci când lumea lui se destramă?
Psihologic, una dintre cele mai interesante întrebări pe care le ridică romanul este aceasta:
Ce se întâmplă cu tiparele noastre atunci când mediul în care s-au format dispare?
În copilărie, Bari învață să supraviețuiască. Într-o lume marcată de lipsuri și pericol, anumite comportamente devin adaptative, să fii atent, să observi oamenii, să nu ai încredere prea ușor, să fii pregătit pentru pierdere, să te adaptezi rapid, să nu depinzi prea mult de ceilalți, să continui chiar și atunci când nu mai există aproape nimic.
Într-un mediu periculos, astfel de strategii pot fi extrem de utile. Problema apare atunci când mediul se schimbă, dar strategia rămâne aceeași.
De la Coreea de Nord la Sud: schimbarea lumii, dar nu instantaneu și a tiparului
Trecerea lui Bari din Coreea de Nord spre Sud nu este doar o schimbare de teritoriu. Este trecerea dintre două realități.
Un om poate trece o frontieră într-o singură zi dar psihologic, este posibil să aibă nevoie de ani pentru a învăța că noua lume funcționează după alte reguli.
Aceasta este una dintre temele care fac romanul relevant și din perspectivă psihologică.
Corpul poate ajunge într-un loc sigur înainte ca psihicul să învețe că este în siguranță.
Această diferență este importantă în înțelegerea experienței traumatice. Un om care a trăit mult timp în pericol poate continua să funcționeze ca și cum pericolul ar fi încă prezent.
Hipervigilența poate rămâne. Neîncrederea poate rămâne. Frica de pierdere poate rămâne. Nevoia de control poate rămâne. Dificultatea de a cere ajutor poate rămâne.
Iar aici apare una dintre cele mai profunde întrebări ale romanului:
Cum înveți să trăiești atunci când nu mai trebuie doar să supraviețuiești?
Tiparele care ne-au salvat pot deveni tiparele care ne limitează
În psihologie, putem vorbi despre comportamente și strategii care au avut cândva o funcție adaptativă.
Un copil care învață să nu ceară nimic pentru că mediul său nu îi poate oferi siguranță poate deveni un adult extrem de autonom. Un copil care învață să observe permanent dispoziția celor din jur poate deveni un adult hipervigilent. Un copil care descoperă că apropierea poate fi urmată de pierdere poate ajunge să se teamă de atașament. Nu pentru că „este defect”, ci pentru că psihicul învață din experiență.
De aceea, uneori, ceea ce numim „tipar disfuncțional” a fost cândva o soluție foarte inteligentă la o problemă reală.
Problema este că soluția poate continua să fie aplicată după ce problema s-a schimbat. Bari poate fi citită tocmai prin această lentilă.
Vulnerabilitatea nu este opusul forței
Bari este vulnerabilă, este pierdută, este expusă, este rănită, este dependentă, în diferite momente, de oameni și de circumstanțe pe care nu le poate controla.
Și totuși, tocmai această vulnerabilitate nu o împiedică să devină puternică. Poate chiar o ajută.
Pentru că Bari nu își construiește puterea prin negarea sensibilității. Nu devine puternică încetând să simtă.
Rămâne sensibilă și învață să transforme sensibilitatea într-o resursă.
Aceasta este o diferență importantă între forță și invulnerabilitate.
Invulnerabilitatea spune:
„Nu mă mai poate răni nimic.”
Forța spune:
„Pot fi rănită și totuși pot continua.”
Iar Bari aparține celei de-a doua categorii.
Șamanismul și figura celei care traversează lumile
Pentru a înțelege profunzimea personajului, trebuie să ne întoarcem la mitul Prințesei Bari și la tradiția șamanică coreeană.
În tradiția musok, șamanul, mudang, are rolul de mediator între lumea oamenilor și lumea spiritelor.
Mitul Prințesei Bari este asociat cu această funcție de traversare și cu ritualurile de vindecare și de trecere.
Bari este fiica abandonată care ajunge să călătorească într-o lume de dincolo pentru a găsi apa vieții.
Această structură mitologică este esențială pentru romanul lui Hwang Sok-yong.
Bari este mereu între lumi:
- între copil și adult
- între Nord și Sud
- între Coreea și Occident
- între viață și moarte
- între realitate și vis
- între traumă și vindecare
- între apartenență și exil
Ea devine astfel o figură a pragului. Și poate că tocmai această poziție de „între” este ceea ce o face atât de interesantă psihologic.
Bari și lumea celor morți
Unul dintre cele mai puternice elemente ale romanului este relația lui Bari cu cei morți și cu lumea spiritelor.
Într-o lectură strict realistă, aceste experiențe pot părea fantastice.
Într-o lectură culturală, ele trebuie înțelese în raport cu imaginarul șamanic coreean.
Dar putem avea și o a treia lectură: cea psihologică.
Morții nu dispar pur și simplu din psihicul celor rămași în urmă.
Ei continuă să existe în amintire, în vise, în relații, în ritualuri, în povești, în gesturi, în ceea ce transmitem mai departe.
Din această perspectivă, lumea spiritelor din roman poate fi citită și ca o reprezentare simbolică a memoriei și a durerii care continuă să existe după pierdere.
Bari nu fuge de această lume, ci o traversează.
Trauma nu dispare atunci când trecem granița
Poate că acesta este unul dintre cele mai importante mesaje psihologice pe care le putem desprinde din povestea ei.
Schimbarea mediului nu produce automat schimbarea interioară.
Un refugiat poate ajunge într-o țară sigură și să continue să trăiască emoțional în condițiile periculoase din care a plecat. Un om poate ieși dintr-o relație abuzivă și să continue să anticipeze pericolul într-o relație sănătoasă. Un copil poate deveni adult și să continue să caute aprobarea pe care nu a primit-o niciodată. Un om poate fi într-un loc sigur și totuși să nu se simtă în siguranță.
Frontiera geografică se traversează mai repede decât frontiera psihologică. Bari ne face să vedem această diferență.
Bari migrează sau este făcută să migreze?
Bari trece din Coreea de Nord în China și, mai târziu, ajunge în Marea Britanie. Putem numi acest traseu migrație. Dar cuvântul „migrație” ascunde uneori o întrebare mai profundă: câtă libertate există în plecarea celui care nu mai poate rămâne?
Bari nu pornește la drum pentru că își imaginează o altă viață într-un alt loc. Istoria ajunge înaintea ei. Foametea, pierderea și instabilitatea îi îngustează treptat spațiul posibilităților. Plecarea devine mai puțin o alegere și mai mult o strategie de supraviețuire.
În acest sens, Bari este și migrantă, și persoană împinsă de istorie să migreze.
Ea migrează, dar nu în condițiile în care oamenii aleg în mod liber o nouă casă.
Și poate că tocmai această diferență este importantă pentru înțelegerea ei psihologică. Când plecarea este determinată de constrângere, omul nu pierde doar un teritoriu. Poate pierde sentimentul de control asupra propriei vieți.
De aceea, călătoria lui Bari nu este doar o deplasare între țări. Este o încercare continuă de a recupera ceea ce istoria i-a luat: posibilitatea de a alege.
Iar aici apare paradoxul personajului: cu cât are mai puțin control asupra circumstanțelor externe, cu atât devine mai important modul în care își construiește răspunsul interior.
Nu își poate alege toate plecările. Dar începe să își aleagă felul în care merge mai departe.
Dar tiparul se poate schimba
Aici romanul nu rămâne în registrul traumei şi tocmai aici devine interesant.
Bari nu este doar ceea ce i s-a întâmplat. Ea este și ceea ce face cu ceea ce i s-a întâmplat. Aceasta este diferența dintre traumă și identitate.
O experiență poate modela un om fără să îl definească în întregime. Strategiile dezvoltate pentru supraviețuire pot fi transformate. Hipervigilența poate deveni capacitate de observație. Sensibilitatea poate deveni empatie. Autonomia poate deveni independență sănătoasă. Durerea poate deveni capacitate de a înțelege durerea altuia. Experiența pierderii poate deveni compasiune.
Nu înseamnă că trauma a fost „bună”. Nu există nimic romantic în suferință. Înseamnă doar că omul poate produce sens din ceea ce nu a ales.
Bari și ambivalența
Poate că unul dintre cele mai frumoase cuvinte pentru Bari este ambivalență.
Ea poate fi, simultan:
- vulnerabilă și puternică;
- singură și conectată;
- rănită și empatică;
- străină și capabilă să aparțină;
- legată de trecut și orientată spre viitor;
- aproape de moarte și profund atașată de viață.
Nu trebuie să alegem una dintre aceste identități. Bari le conține pe toate. Și poate că aceasta este o lecție importantă și pentru psihologie.
Maturizarea nu înseamnă să eliminăm contradicțiile din noi.
Înseamnă să învățăm să le putem conține. Să putem fi vulnerabili fără să ne considerăm slabi. Să putem fi puternici fără să devenim rigizi. Să putem avea nevoie de ceilalți fără să ne pierdem autonomia. Să putem iubi fără să uităm de noi.
De ce Bari nu este doar o poveste despre Coreea
Deși romanul este profund legat de istoria și cultura coreeană, experiența lui Bari depășește granițele Coreei.
Este povestea omului dezrădăcinat, a celui care pleacă, a celui care pierde, a celui care ajunge într-un loc nou și trebuie să învețe din nou regulile lumii.
În acest sens, Bari poate deveni simbolul tuturor celor care, din cauza războiului, sărăciei, violenței sau persecuției, sunt obligați să își reconstruiască viața într-un alt spațiu.
Dar există și o formă mai discretă de migrație. Uneori nu schimbăm țara, ci schimbăm doar viața.
O relație se termină,o persoană moare, un copil pleacă de acasă, o profesie se schimbă, un diagnostic ne schimbă imaginea despre noi, o traumă schimbă felul în care privim lumea. Și, dintr-odată, ne aflăm într-un teritoriu interior în care nu mai știm regulile.
Și atunci trebuie să învățăm din nou să trăim.
„Apa vieții” și schimbarea tiparului
În mitul Prințesei Bari, apa vieții este legată de salvare și vindecare.
În roman, imaginea ei poate fi citită simbolic.
Poate că apa vieții nu este ceva care ne spală trecutul. Poate că este ceea ce ne permite să nu mai repetăm trecutul la nesfârșit.
Vindecarea nu înseamnă să uităm. Nu înseamnă să ștergem ceea ce s-a întâmplat. Și nici să devenim oameni care nu mai suferă.
Înseamnă să putem spune: „Da, aceasta este povestea mea. Dar nu trebuie să fie singurul meu viitor.”
Bari și Jeong – puterea conexiunii
Citită prin perspectiva conceptului coreean de Jeong, povestea lui Bari capătă o dimensiune suplimentară.
Jeong vorbește despre legături, apropiere, atașament și acea formă de conexiune umană care se construiește în timp.
Bari pierde aproape tot ceea ce ar trebui să îi ofere sentimentul de apartenență.
Și totuși continuă să caute conexiunea cu oamenii, cu familia, cu cei pierduţi, cu cei întâlniţi în călătorie, cu lumea.
Poate că reziliența ei nu vine doar din capacitatea de a rezista singură. Vine și din capacitatea de a rămâne conectată. Iar aceasta este poate una dintre cele mai importante diferențe dintre supraviețuire și vindecare.
Supraviețuirea poate spune:
„Mă descurc singură.”
Vindecarea poate spune:
„Pot să mă descurc și pot, în același timp, să las pe cineva să fie alături de mine.”
Trauma poate traversa generații. Dar nu trebuie să devină destin
Nu moștenim războaiele bunicilor noștri. Nu moștenim foametea lor, pierderile lor, migrațiile lor, fricile lor sau toate evenimentele prin care au trecut. Dar putem moșteni urmele pe care acele experiențe le-au lăsat în familie:
- moștenim uneori povești
- uneori tăceri
- uneori credințe despre lume
- uneori scheme cognitive
- uneori tipare de relaționare
- uneori felul în care familia noastră a învățat să supraviețuiască
- un bunic care a trăit războiul poate să nu mai vorbească niciodată despre el. Dar poate transmite, fără cuvinte, o relație particulară cu siguranța, cu pierderea, cu banii, cu apropierea sau cu pericolul.
- o bunică care a cunoscut lipsurile poate să ne învețe să nu aruncăm nimic.
- o familie care a pierdut oameni poate să învețe să nu se atașeze prea mult.
- o familie care a trăit nesiguranța poate să transforme controlul într-o formă de iubire.
Și astfel, ceea ce a fost cândva o strategie de supraviețuire poate deveni, peste generații, un tipar de viață. Nu preluăm neapărat evenimentul. Preluăm uneori felul în care familia a învățat să trăiască după acel eveniment.
Dar aici începe libertatea
La un moment dat, putem deveni suficient de conștienți încât să ne întrebăm:
- Ce din ceea ce port este cu adevărat al meu?
- Ce am primit și vreau să păstrez?
- Ce m-a protejat cândva, dar nu mă mai ajută astăzi?
- Ce credințe despre iubire, familie, succes, siguranță sau vulnerabilitate am preluat fără să le aleg?
Și poate cea mai importantă întrebare:
Ce vreau să duc mai departe și ce se poate opri la mine?
A rupe un lanț transgenerațional nu înseamnă să ne rupem de familie. Nu înseamnă să negăm trecutul. Nu înseamnă nici să „vindecăm” ceea ce au trăit bunicii noștri. Nu putem vindeca retrospectiv războiul prin care au trecut. Nu putem schimba ceea ce li s-a întâmplat.
Dar putem schimba felul în care povestea lor continuă în noi.
Putem privi memoria familială printr-o altă lentilă. Putem păstra ceea ce ne hrănește și putem renunța la ceea ce ne limitează. Putem transforma o moștenire într-o alegere.Și poate că aceasta este una dintre formele cele mai profunde ale maturizării: să nu mai trăim povestea primită exact așa cum ne-a fost transmisă.
Să o citim, să o înțelegem, să o punem sub semnul întrebării, să alegem ce rămâne, să alegem ce pleacă.
Și, în cele din urmă, să scriem mai departe. Nu pentru a șterge trecutul ci pentru a-i permite să existe fără să ne dicteze întregul viitor.
Bari și memoria celor dinainte
Poate că tocmai de aceea povestea lui Bari este atât de puternică. Ea nu pornește de la zero. Înaintea ei există familia, cultura, mitul, pierderile, credințele și memoria unei lumi.
Bari primește o poveste dar nu este obligată să o repete. Ea o traversează. O transformă. Și, prin propria existență, îi adaugă un alt capitol.
Poate că acesta este sensul profund al unei moșteniri emoționale: nu ceea ce primim ne definește în întregime, ci ceea ce alegem să facem cu ceea ce am primit.
Iar între generația care ne-a precedat și generația care va veni după noi există un spațiu mic, dar esențial: conștientizarea.
Acolo începe alegerea. Acolo se poate schimba tiparul. Acolo putem decide ce ducem mai departe. Și tot acolo începe posibilitatea unei povești diferite. Nu o poveste fără trecut ci o poveste în care trecutul este privit printr-o altă lentilă.
Ce ne învață Bari despre schimbare?
Bari ne arată că schimbarea nu este întotdeauna o alegere confortabilă. Uneori lumea se schimbă înainte ca noi să fim pregătiți. Uneori suntem împinși într-un nou teritoriu. Uneori pierdem ceea ce credeam că ne definește. Și atunci trebuie să ne întrebăm:
- Ce păstrăm din noi?
- Ce lăsăm în urmă?
- Ce tipare nu ne mai sunt utile?
- Ce vulnerabilități putem transforma în resurse?
- Și cine devenim atunci când nu mai suntem obligați doar să supraviețuim?
Bari nu oferă răspunsuri simple. Dar poate tocmai aceasta este frumusețea romanului.
Nu ne spune că suferința ne face mai puternici. Ne arată ceva mai nuanțat: suferința ne poate schimba, dar ceea ce facem cu această schimbare ne aparține.
În loc de …
Bari a fost abandonată. A cunoscut foamea, pierderea, războiul, migrația și dezrădăcinarea. A traversat granițe pe care nu și le-a ales. A intrat în lumi pe care nu le cunoștea. Și a purtat cu ea ceea ce nu putea lăsa în urmă.
Dar, poate, adevărata ei transformare nu constă în faptul că a devenit puternică ci în faptul că nu și-a sacrificat sensibilitatea pentru a supraviețui.
Bari ne amintește că vulnerabilitatea nu este întotdeauna opusul forței. Uneori, ea este materia primă din care forța se construiește. Iar schimbarea unui tipar nu înseamnă să devenim persoane complet diferite. Poate însemna să luăm ceea ce am învățat într-o lume veche și să învățăm să îl folosim într-o lume nouă.
Să transformăm vigilența în discernământ. Independența în autonomie. Sensibilitatea în empatie. Durerea în sens. Iar supraviețuirea în viață.
Bari nu poate schimba lumea prin care a trecut dar poate schimba felul în care merge mai departe prin ea.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai dificile forme de putere: să rămâi vulnerabil fără să rămâi prizonierul vulnerabilității tale.
